Splinter Cell Blacklist Review: singur contra terorismului

| 27.08.2013
Splinter Cell Blacklist Review: singur contra terorismului

În perioada recentă s-a putut observa tot mai mult că Ubisoft îşi doreşte să iasă din poziţia de simplu creator de jocuri şi să devină un creator de jocuri foarte apreciate. Din acest motiv, compania a schimbat de câteva ori tonul şi gameplay-ul anumitor francize pentru a atinge un nivel de spectaculozitate mai mare şi pentru a atrage un public cât mai larg.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu seria Splinter Cell, mai exact odată cu apariţia lui Splinter Cell: Conviction în 2010, un joc cu un ton agresiv şi care îşi pierduse multe dintre elementele stealth ce au consacrat seria. Suntem în anul 2013 şi de doar câteva zile s-a lansat noul Splinter Cell: Blacklist. În continuare veţi afla dacă acesta continuă să se depărteze de origini sau se întoarce la fanii iniţiali ai seriei.

Splinter Cell Blacklist

POVESTIND POVESTEA

Sam Fisher îşi face apariţia în Splinter Cell: Blacklist din poziţia de comandant al unei noi agenţii secrete, The Fourth Echelon, care se află direct sub comanda preşedintelui SUA şi funcţionează dintr-o bază mobilă – un avion ce se află mai mereu în aer, plimbându-se printre continente. Acţiunea jocului se petrece într-un moment de criză naţională pentru SUA – o organizaţie teroristă ameninţă că va executa câte un atac terorist de proporţii în fiecare săptămână, până ce Statele Unite îşi vor retrage toate trupele militare pe care le au dispuse în străinătate.

Pentru că Fourth Echelon este o echipă mică, total secretă, care dispune de cei mai buni specialişti şi cele mai bune tehnologii de analiză strategică, această organizaţie joacă rolul vioarei întâi în găsirea celor care doresc terorizarea poporului american. Aşa ajunge Sam Fisher să fie purtat în toate colţurile lumii, urmărind fiecare indiciu şi mergând până în iad şi înapoi doar pentru a afla o nouă informaţie. Iar uneori, informaţiile descoperite sunt capcane lăsate chiar de terorişti.

Splinter Cell Blacklist

Povestea este una tipică Tom Clancy şi deţine acel element de urgenţă şi importanţă care o poate propulsa în inimile fanilor Splinter Cell şi ai filmelor de acţiune. Pe de altă parte, personajele din Fourth Echelon nu oferă ocazia unui ataşament emoţional faţă de acestea iar uneori parcă simţi că nu îţi pasă prea mult ce se întâmplă cu ele. Poate cel mai simpatic personaj din tot jocul este hacker-ul echipei Fourth Echelon, un tânăr isteţ şi energic care abia aşteaptă să mai spargă un sistem informatic.

Interacţiunea cu echipa se realizează în general în centrul de comandă, adică în avionul Paladin, unde Fisher îşi petrece timpul dintre misiuni purtând dialoguri cu fiecare membru al echipajului, sunându-şi fiica sau îmbunătăţindu-şi echipamentul. După ce se plictiseşte, accesează calculatorul central şi îşi verifică statisticile de joc sau porneşte o misiune single player, co-op sau multiplayer. Practic centrul de comandă este o combinaţie între meniul jocului şi discuţii opţionale ce permit cunoaşterea celorlalţi membri ai echipajului.

Splinter Cell Blacklist

MIEZUL ACŢIUNII

Ca gameplay, Splinter Cell: Blacklist ia părţile bune din Conviction şi le uneşte cu cele din Chaos Theory, reuşind astfel să ofere o experienţă care permite şi încurajează mai mult furişarea. Acum Fisher poate din nou să mute corpurile victimelor, poate face zgomot pentru a atrage inamicii, are o mulţime de posibilităţi de căţărare, tot felul de arme şi dispozitive non-letale, plus “ochelarii” săi binecunoscuţi care îi oferă posibilitatea să vadă mai bine pe timp de noapte.

Pe de altă parte, tehnica “mark and execute” din Conviction a rămas în joc şi permite din când în când marcarea unor inamici şi apăsarea unui buton pentru ca Sam să dea automat câteva headshot-uri în mai puţin de o secundă. Tot ca o moştenire a lui Conviction avem parte şi de o funcţie destul de utilă care afişează poziţia în care Fisher a fost văzut ultima dată de inamici, dar şi de un sistem de cover care din păcate lasă de dorit datorită modului stângaci în care funcţionează.

Splinter Cell Blacklist

Sunt cazuri în care Sam nici măcar nu reacţionează la butonul de intrare în cover. Alteori trebuie neapărat să fie scos din cover pentru a putea merge după colţul peretelui. Într-un joc stealth precum Blacklist, un sistem de cover bine pus la punct este crucial pentru o experienţă de joc antrenantă. Altfel, Fisher are mai multe şanse să fie detectat de inamici, iar în acest mod se duce pe apa sâmbetei tot efortul de furişare.

Nivelurile de joc au fost concepute într-un mod care îi va mulţumi pe fanii seriei. Există multă verticalitate, rute alternative, ţevi, margini de care Sam se poate prinde, tuburi de ventilaţie şi, în majoritatea misiunilor, multă umbră în care Sam se simte cel mai sigur. E seară şi vrei mai multă umbră? Un glonţ în reflectorul acela supărător rezolvă problema. Există şi misiuni pe timp de zi, unde Sam trebuie să fie foarte atent la mişcările patrulelor inamice şi să profite de momentele lor de neatenţie. Abordarea este mult diferită în aceste situaţii.

Splinter Cell Blacklist

Locurile prin care Sam îşi face de cap sunt diverse. Într-un moment Sam trebuie să se strecoare într-o vilă foarte bine păzită, iar într-un alt nivel va trebui ca într-o singură seară să se infiltreze şi să iasă din închisoarea de maximă securitate Guantanamo din Cuba fără a fi detectat. Alteori va trebui să-şi facă dreptate prin blocurile sărăcăcioase din Benghazi, prin depozite din Londra sau să prevină atacuri teroriste pe teritoriul Statelor Unite. Toate aceste niveluri au un design diferit şi complex, numai bun pentru a preveni monotonia.

Practic, jocul îl poartă pe Sam prin toate colţurile lumii, unde acesta va încălca toate legile importante şi se va lupta cu oricine pentru a-şi apăra ţara şi a pune stop ameninţărilor. În mod ironic, Sam face exact ceea ce teroriştii din joc spuneau despre trupele militare americane – invadează teritoriul străin, face ravagii şi pleacă cu informaţiile şi eventual oamenii de care are nevoie. Dar el o face fără a fi detectat.

Splinter Cell Blacklist

Producătorii spun că Blacklist este un joc pentru toată lumea şi că poate fi abordat în intregime prin furişare, fără a ucide un inamic, sau din contră prin atacuri zgomotoase în care gloanţele zboară în toate direcţiile. Experienţa mea în Blacklist mi-a arătat că cea mai bună tactică este o combinaţie între cele două, în care inamicii din zonele dificile sunt ucişi unul câte unul într-un mod cât mai silenţios şi nedetectabil. Abordarea zgomotoasă nu este deloc viabilă – Sam moare după doar câteva gloanţe încasate şi nici nu dispune de foarte multă muniţie. Abordarea “fantomă” (fără a fi detectat şi fără atacuri letale) este cea mai elegantă, dar este şi cea mai dificilă având în vedere numărul mare de inamici din majoritatea nivelelor de joc.

PERSONALIZARE ŞI BECULEŢE ROZ

Dincolo de nivelele diverse, Sam are la dispoziţie şi o vastă selecţie de upgrade-uri, adică îmbunătăţiri ale echipamentului său. La finalul fiecărei misiuni Sam primeşte bani pe care îi poate folosi pentru a-şi achiziţiona arme şi dispozitive noi sau pentru a şi le îmbunătăţi pe cele existente. Există upgrade-uri “ale avionului” şi upgrade-uri ale echipamentului propriu-zis al lui Sam.

Splinter Cell Blacklist

Upgrade-urile de avion sunt în opinia mea cele mai importante – îi adaugă lui Sam îmunătăţiri precum posibilităţi de a îşi regenera viaţa mai rapid, de a avea acces la un nou custom loadout, de a-şi schimba armele în anumite puncte de aprovizionare din timpul nivelului sau de a vedea pe radar direcţia spre care se uită inamicii din preajma lui.

Upgrade-urile de echipament sunt ceva mai numeroase şi permit achiziţionarea unei drone (la rândul ei upgradabile), a unor camere de filmat ce pot fi lipite pe pereţi prin aruncare, a unor grenade cu impuls electromagnetic şi a multor alte arme letale şi non-letale care merită încercate una câte una. Mai mult, Sam poate cumpăra culori noi pentru beculeţele de pe echipamentul său sau îşi poate cumpăra noi haine care să-l ajute la o mai bună manevrare a armei sau să-i ofere capabilităţi mai bune de furişare datorate unui costum mai puţin zgomotos.

Splinter Cell Blacklist

INAMICI, DIFICULTATE ŞI GRAFICĂ

Într-un joc care pune accentul pe furişare, AI-ul trebuie să aibă un comportament cât mai natural. Inamicii din Splinter Cell: Blacklist au în mare parte un mod realist de a se comporta. Dacă aud zgomote sunt curioşi, dacă văd un cadavru se alertează, dacă unul dintre ei dispare cineva îl va căuta, dacă o uşă care era închisă este acum deschisă, vor deveni suspicioşi. Totul este bine până aici. Pe de altă parte, există şi nişte anomalii care puteau fi rezolvate cu uşurinţă şi totuşi nu au fost.

De exemplu, în cazul în care Fisher controlează o dronă iar aceasta este detectată, inamicii vor afla în mod automat poziţia lui Fisher, chiar dacă el stă ascuns foarte bine la mare distanţă de dronă. La fel, în cazul în care Fisher a fost detectat dar între timp s-a relocat departe de locul în care a fost observat ultima oară, orice glonţ tras de acesta, inclusiv cu armele sale silenţioase, va reîmprospăta memoria inamicilor şi va dezvălui noua sa poziţie. Pe de altă parte, lăsând aceste neajunsuri deoparte, Blacklist face o treabă bună în a prezenta nişte inamici credibili în marea majoritate a timpului.

Splinter Cell Blacklist

Am jucat Blacklist pe dificultate medie (denumită Normal) şi am avut senzaţia că jocul este destul de bine balansat şi abordabil per total. Cele mai dificile situaţii sunt confruntările armate şi nu de puţine ori Sam mi-a fost ucis de ultimul inamic din zonă. Armele inamicilor sunt foarte puternice şi nu trebuie subestimat niciun inamic înarmat. Sunt şi câteva misiuni mai dificile decât altele, dar asta nu ar trebui să deranjeze ci să stârnească abilităţile creative ale jucătorului.

Ceea ce deranjează însă sunt checkpoint-urile care uneori îl dau pe Fisher cu mult înapoi faţă de locul în care a fost înfrânt. Mai mult decât atât, mi s-a întâmplat ca un checkpoint să mă dea cu 5 minute înapoi faţă de unde eşuasem, şi într-o cu totul altă situaţie (de exemplu luminile pe care le spărsesem prima dată erau acum intacte, deşi le spărsesem înainte de save). Aceste checkpoint-uri prost concepute sunt şi motivul din care nu prea îţi permiţi să îţi asumi riscuri când ştii că va trebui să te întorci cu câteva minute în urmă la prima greşeală.

Splinter Cell Blacklist

Există o selecţie destul de vastă de inamici iar majoritatea sunt „simpli”, adică nu au armuri speciale sau căşti. Există anumite misiuni în care inamicii poartă cască pe cap, lucru care face dificilă uciderea lor silenţioasă dat fiind că primul glonţ în cap va da casca jos şi abia apoi inamicul va fi vulnerabil. Un alt tip de inamic nesuferit este câinele, care îl latră şi îl atacă pe Fisher, atrăgând totodată atenţia inamicilor.

Grafica se prezintă în general foarte bine, cu tot felul de efecte moderne de lumină, umbre dinamice, reflexii, texturi detaliate şi cam tot ce ne aşteptăm de la un joc AAA. Feţele personajelor nu sunt cel mai bine realizate iar cutscene-urile sunt acceptabile, nu tocmai opere de artă. Perspectiva jocului este în general la persoana a treia (din spatele personajului), dar există şi câteva situaţii în care jocul se transformă într-un first-person shooter veritabil, atunci când ne este oferit sub control un alt personaj.

Splinter Cell Blacklist

MULTIPLAYER

Dincolo de campania single player care este elementul principal al jocului şi este în general antrenantă şi provocatoare, Splinter Cell: Blacklist deţine şi o suită de misiuni cooperative pentru doi jucători dar şi un mod multiplayer competitiv. În varianta de PlayStation 3 şi Xbox 360 a jocului, misiunile cooperative pot fi jucate în mod split screen de către două persoane pe aceeaşi consolă sau prin Internet. În varianta PC (şi Wii U), singura metodă de a juca în mod cooperativ este din păcate conectarea prin Internet. Misiunile cooperative pot fi jucate şi în mod solo, fără partener, şi pot fi savurate la fel de bine.

Multiplayer-ul competitiv readuce în centrul atenţie modul de joc Spies vs. Mercs care nu a mai fost văzut de la Splinter Cell: Chaos Theory încoace. Spies vs Mercs este un mod multiplayer asimetric, adică cele două echipe combatante nu sunt deloc asemănătoare. Pe de o parte avem spionii, care se pot căţăra şi furişa exact ca Sam Fisher şi au la dispoziţie gadget-uri ce le permit vederea cu uşurinţă a adversarilor şi dezorientarea acestora, iar în echipa adversă avem mercenarii, reprezentanţi ai forţei brute care funcţionează din perspectivă first person, au un radar nu foarte avansat dar au armură extrem de bună şi o putere de foc care ucide orice spion foarte repede. Spionii pot ucide mercenarii cu uşurinţă prin atacuri melee. După fiecare rundă rolurile se inversează. Luptele sunt intense şi extrem de antrenante, chiar dacă pe o hartă de joc se luptă cel mult 4 spioni versus 4 mercenari.

Splinter Cell Blacklist

VARIANTA PC, O MICĂ DEZAMĂGIRE

Am ajuns şi la finalul acestui review, unde vom vorbi despre aspectele ciudate şi nereuşite cu care se confruntă doar jucătorii variantei PC. Această variantă a fost în mod clar neglijată şi nu i s-a acordat timpul necesar pentru o bună finisare. Pe parcursul primului playthrough am întâmpinat 4 crash-uri. De asemenea jocul are un comportament foarte ciudat la minimizare, uneori trecerea înapoi în stadiu maximizat fiind posibilă doar prin intermediul funcţiei maximize din task manager. Dincolo de aceste neajunsuri, există probleme şi în timpul jocului. În primul rând framerate-ul variază foarte mult de la o scenă la alta iar scăderea sub 30 de cadre pe secundă duce jocul într-un stadiu de slow motion în care, în mod ciudat, anumite obiecte precum inamicii doborâţi încep să vibreze pe sol. Scăderea detaliilor grafice de pe ultra pe high au ameliorat această problemă, dar tot au fost momente când am ajuns la 25-30 FPS deşi calculatorul pe care s-a făcut testarea nu are în general probleme de framerate în jocuri.

O altă arie în care Blacklist pe PC suferă este controlul. În mod inexplicabil, platforma cu cele mai multe butoane disponibile a primit o configuraţie implicită de taste care creează mari probleme de gameplay.  Spre exemplu, deşi există un buton de intrare în cover şi un buton pentru sărit peste cover (şi peste orice alt obstacol), de multe ori apăsarea primului buton la finalul unui sprint duce tot la o săritură peste obstacol, direct în braţele inamicului. Mai mult, în varianta PC butonul “E” este folosit atât la atacul melee cât şi la interacţiunea cu obiectele din mediu. De mai multe ori mi s-a întâmplat să stau în cover şi să aştept un inamic să iasă pe uşă, iar apoi să apăs E pentru a-l elimina. Fisher în loc să se ocupe de inamic, se ridică tacticos în picioare şi închide uşa în linişte în timp ce inamicul îşi aşează arma la ochi pentru a-l ucide pe acest iubitor de clanţe.

Splinter Cell Blacklist

Splinter Cell: Blacklist este un joc care marchează o revenire la titlurile de glorie ale seriei şi reuşeşte să creeze o experienţă stealth de mare frumuseţe. Orice fan al seriei ar trebui să joace Splinter Cell: Blacklist şi să încerce să termine misiunile de mai multe ori, prin abordări diferite. Din păcate, varianta PC a jocului este lovită de blestemul portărilor şi sperăm că va primi nişte patch-uri binemeritate.

Până atunci noi acordăm NOTA 8 pentru jocul Blacklist aşa cum este el prezent în varianta superioară de pe console, dar NOTA 7 pentru varianta PC care nu se prezintă într-o stare la fel de bună la momentul lansării.

Notă pentru versiunea de PC:

Splinter Cell Blacklist

Notă pentru versiunile de console (Xbox 360/PlayStation 3):

Splinter Cell Blacklist

Părţi pozitive
  • accentul este pus pe stealth
  • mai multe căi de a aborda misiunile
  • multiplayer competitiv şi co-op de calitate
  • posibilităţi de personalizare
Părţi negative
  • mici nereguli ale AI-ului
  • sistemul de cover cauzează probleme
  • checkpoint-uri prost poziţionate
  • varianta PC nu este finisată