Duke Nukem Forever Review: legendă sau dezamăgire?

| 21.06.2011
Duke Nukem Forever Review: legendă sau dezamăgire?

Pe parcursul celor 14 ani cât
Duke Nukem Forever
s-a aflat în proces de
dezvoltare, au existat zeci sau chiar sute de preview-uri dedicate
celui de-al patrulea joc al seriei principale Duke Nukem. Fiecare
dintre aceste articole cu propria lui introducere, fie dedicată
jocului în sine, fie redactată cu gândul la numeroasele
amânări şi schimbări de direcţie
(şi tehnologie) pe care
cel mai nou joc Duke le-a suferit de-a lungul timpului. Având în
vedere că versiunea finală a lui Duke Nukem
Forever
este acum pe piaţă şi am avut mai bine de o
săptămână la dispoziţie pentru a o analiza, să trecem direct la
review-ul propriu-zis, fără alte cuvinte introductive, deja inutile
în acest moment.

Şi, pentru a începe acest articol direct cu concluzia,
Duke Nukem Forever nu este ceea ce v-aţi fi
aşteptat
. Duke Nukem Forever nu este un shooter
old-school
cu zeci de inamici pe ecran. Duke Nukem
nu este un super-erou capabil să care un întreg arsenal de arme
gigantice
. Duke Nukem Forever este, în schimb, un
shooter învechit
, fără o direcţie proprie prea bine
definită, influenţat peste măsură de schimbările ce au avut loc în
acest domeniu pe parcursul lungii sale perioade de dezvoltare.


Duke Nukem Forever

Vina pentru această situaţie, din păcate, aparţine în întregime
celor de la 3D Realms, aflaţi mereu în căutarea
Sfântului Graal al genului first person shooter, niciodată
multumiţi de rezultate şi mult prea uşor influenţabili de
către trendurile acestei industrii
. Mai mult, pentru ani
buni, echipa lui George Broussard a ţinut în beznă toate
update-urile şi modificările aduse jocului, departe de ochii
fanilor care au susţinut-o atâţia ani. Aceştia, în lipsă de
altceva, au început să-şi creeze singuri o imagine a jocului,
precum şi a eroului lor preferat – Duke Nukem, fie pe baza
propriilor aşteptări, fie influenţaţi de cele câteva spin-off-uri
ale seriei, precum Duke Nukem: Manhattan Project
(un platformer simpatic, foarte reuşit chiar şi pentru zilele
noastre).

Şi, după cum aminteam mai devreme, aceste aşteptări au fost în
mare parte spulberate odată cu apariţia versiunii finale a jocului.
Duke Nukem Forever este o combinaţie de Half-Life 2 şi
Halo
, cu un topping de Duke Nukem. De altfel, dacă ar fi
să ne întoarcem pentru câteva momente la mijlocul anilor ’90, şi
Duke Nukem 3D mergea cam în aceleaşi direcţii, cu
acelaşi strat suplimentar caracteristic eroului blond cu ochelari
de soare, adăugat cu măestrie reţetei popularizate de
DOOM.


Duke Nukem Forever

Acestea fiind spuse, Duke Nukem Forever ar trebui analizat sub
forma sa actuală, fără idei preconcepute, ca un membru al
„familiei” actuale de FPS-uri şi nu drept o rămăşiţă a vremurilor
de odinioară. Şi, privit din acest unghi, Duke Forever nu
este tocmai un joc rău
, chiar dacă veteranii francizei
şi-ar fi dorit probabil altceva.

Forever debutează cu o secvenţă umoristică, pe care am avut
ocazia să o experimentăm şi în versiunea demo, Duke
retrăind momentele de final din Duke Nukem 3D, sub forma unui joc
video
pe care-l încearcă în propriul său apartament de
lux, situat la etajul 69 al cazinoului Lady Killer din Las Vegas.
Primele zeci de minute din joc nu implică acţiune
propriu-zisă
, fiind mai degrabă menite să reintroducă
jucătorii în lumea fictivă a personajului. După ce a respins
invazia extraterestră de acum 12 ani, Duke a devenit eroul
omenirii, ridicat în slavi de ziare, la televizor etc., cu groupies
care se ţin scai de el şi un întreg alai de fanboy şi admiratori.
Trebuie să recunosc că m-am simţit grozav în primele minute
ale jocului
, explorând muzeul dedicat lui Duke, acordând
autografe şi interacţionând cu mai toate elementele din mediul
înconjurător.


Duke Nukem Forever

Din păcate, după cum spuneam, jocul cade victimă
inconsisţentelor de design apărute pe parcursul anilor
,
care şi-au lăsat amprenta mai mult decât evidentă asupra
gameplay-ului efectiv din Duke Nukem Forever. După
secvenţele introductive, eşti aruncat într-un shooter
extrem de liniar
, care, în ciuda mediului interactiv, nu
lasă aproape niciun fel de libertate de mişcare. Nu durează mult
până dai peste primele puzzle-uri fizice,
inspirate fără doar şi poate din Half-Life. Problema este că
sistemul de fizică în timp real din Duke Nukem Forever nu
este nici pe departe atât de dezvoltat precum Havok-ul folosit de
Valve
, aceste puzzle-uri lăsând impresia unor secvenţe
scriptate nu atât de finisate.

De altfel, aceasta este probabil cea mai mare problemă a
jocului, o lipsă de finisare la aproape orice
capitol ce ţine de campania single player din Duke Nukem
Forever
. Pe parcursul acesteia, cel puţin în prima sa
parte, paşii lui Duke sunt purtaţi printr-o serie de
situaţii foarte variate
: conduce o maşinuţă teleghidată,
este micşorat şi nevoit să parcurgă o masă de ruletă în stil
platform, mânuieşte o turetă împotriva unei nave spaţiale, parcurge
un puzzle care implică mişcarea unei statui dedicate lui sau
manevrează chiar şi o bilă imensă pentru demolări. Din păcate,
niciuna dintre aceste secvenţe nu ajunge la un punct
culminant
, la un moment care să te facă să exclami ceva de
genul „cât de tare a fost faza asta!”. E ca şi cum producătorii au
încercat din greu, însă au fost nevoiţi să sară multe etape, din
lipsa de fonduri şi timp (situaţie ironică, având în vedere câţi
ani s-a lucrat la acest joc).


Duke Nukem Forever

Ultima parte a jocului, vizita pe care Duke o face în Hoover
Dam, este de departe cea mai consistentă componentă a campaniei
single player. Deja în această parte eşti obişnuit cu stilul
jocului, nu ai mari pretenţii, şi poti fi surprins plăcut de unele
aspecte. De altfel, abia aici parcă luptele armate cu
extratereştrii invadatori încep să devină cu adevărat
satisfăcătoare
, în ciuda arsenalului limitat pe care Duke
îl poate căra (doar două arme în acelaşi timp,
după cum v-am prezentat şi în cadrul preview-ului acestui joc).

De altfel, cred că acesta este un alt mare neajuns al jocului.
Eventuala libertate de a purta toate armele în acelaşi
timp, precum se întâmpla în Duke Nukem 3D, ar fi salvat monotonia
anumitor secvenţe de luptă şi ar fi adăugat aceea doză de acţiune
furibundâ care lipseşte în multe momente ale acestui joc.

Păcat, pentru că producătorii par a fi atins toate „punctele
sensibile” atunci când vine vorba de armele incluse în joc:
Colt 1911 (arma implicită a lui Duke),
shotgun (de departe favorita mea, aproape
neschimbată faţă de Duke 3D), Ripper (mitraliera
cu trei ţevi, de asemenea „importată” din Duke Nukem
3D
), RPG (lansatorul de rachete, acestea
fiind capabile să-şi urmărească ţintele), Enforcer
Gun
(o armă nouă, care lansează trei rachete simultan pe
traiectorii spiralate, ce pot fi ghidate cu ajutorul mouse-ului),
Shrinker şi Freeze Ray (arme
clasice din Duke 3D, păstrate aproape
neschimbate), Railgun (inspirat din seria
Quake) precum şi Devastator-ul
(arma formată dintr-un lansator dual de rachete, foarte rapid şi cu
damage pe măsură). Acestora li se adaugă clasicele trip
mines
(raze laser care, odată atinse, declanşează
explozii) şi pipe bombs (grenande telecomandate,
ce pot fi detonate atunci când jucătorul crede de cuviinţă).


Duke Nukem Forever

Totuşi, unii dintre boşii din joc sunt cu adevărat
reuşiţi
, fiind probabil singurele ocazii în care design-ul
orientat în jurul posibilităţii de a folosi doar două arme simultan
chiar are sens. Există o doză suplimentară de satisfacţie când
simţi o matahală păşind greu în spatele tau, în timp ce încercerci
să te adăposteşti cât mai repede, cu ochii-n patru după muniţie
suplimentară. Sigur, Duke-ul pe care îl aşteptam cu toţii probabil
ca s-ar fi luat la trântă cu mâinile goale cu o astfel de arătare,
însă asta nu scade din meritul acestor secvenţe, realizate
în cel mai pur stil arcade
.

Sistemul de sănătate clasic a fost înlocuit de o bară de
Ego
, care acţioneaza ca un soi de scut înainte ca Duke să
moară. Diferenţa este că Duke îşi poate recupera tot Ego-ul
atunci când realizează „fapte eroice”
, cum ar fi
executarea din apropiere a unui inamic, sau când se implică în
acţiuni „bărbăteşti”. Acestea pot varia de la admirarea
unor femei goale dintr-o revistă de profil
, la
tragerea de fiare, şi până la jucatul de
baschet, air hockey
sau pinball (da,
există un joc de pinball perfect funcţional integrat în
Duke Nukem Forever).


Duke Nukem Forever

Un alt lucru pe care l-am apreciat este umorul
personajului
, păstrat aproape neschimbat de la
Duke Nukem 3D şi până acum. Dezmembrările anumitor
monştri sunt acompaniate de replici care mai de care mai
mârlanesco-amuzante, aşa cum ne-am fi aşteptat de la un „all
American hero”, cum e Duke Nukem. Mulţi s-au plâns că în
unele situaţii producătorii au mers prea departe cu aceste
replici
, depâşind graniţa umorului şi aventurându-se deja
în tărâmul controversei. Probabil că depinde de gusturile
fiecăruia, personal fiind foarte mulţumit de atitudinea lui Duke în
acest joc.

Grafica este un alt capitol la care Duke Nukem
Forever
îşi arată vârsta, alături de secvenţele de
gameplay amintite mai devreme fiind una dintre cele mai
inconsistente părţi ale jocului. În unele momente, arată
suprinzător de bine
, având în vedere tehnologia învechită
folosită de Duke Nukem Forever (versiune
modificată a motorului grafic Unreal 2.5). În alte
situaţii însă, aspectul jocului este de-a dreptul jalnic, cu
modele şi texturi care nu au ce căuta într-un titlu lansat
în 2011
. Din fericire, cerinţele de sistem nu sunt
deloc ridicate
, jocul rulând fără probleme chiar şi pe
computere nu atât de performante. Au existat însă anumite
plângeri legate de timpii de încarcare, exagerat
de lungi în anumite situaţii. Din fericire, pe parcursul testării
acestui joc, noi nu ne-am lovit de astfel de probleme,
nivelurile încărcându-se foarte rapid, în doar câteva
secunde
.


Duke Nukem Forever

Campania single player poate dura în jur de 8-10
ore
, în funcţie de nivelul de dificultate ales, lipsurile
şi inconsecvenţele sale fiind totuşi evidente. Din fericire,
situaţia este mult mai roz în ceea ce priveşte componenta
multiplayer din Duke Nukem Forever
. Sunt oferite patru
moduri de joc: DukeMatch, Team
DukeMatch
, King of The Hill şi
Capture The Babe, fiecare amuzant şi satisfăcător
în felul său. Desfăşurarea partidelor este rapidă şi haotică, mult
mai apropiată de stilul clasic Quake, decât de
modele actuale. Este adevărat, există şi un sistem de
progresie în nivel
, pe baza experienţei acumulate în
timpul meciurilor efective. Acesta are însă un rol pur decorativ,
în urma avansării în nivel deblocându-se noi accesorii
vizuale pe care Duke le poate purta
(pălării, tricouri,
ochelari de soare etc.), precum şi tot felul de trofee cu
care eroul îşi poate decora reşedinţa din Las Vegas
.

Găsirea unor sesiuni de joc cu ping îndeajuns de mic nu
a fost o problemă
, fie că am folosit opţiunea de Quick
Match din meniul multiplayer, fie că am recurs la Server Browser-ul
inclus în joc. Din nefericire, ne-am lovit şi de momente neplăcute,
în care, în mod inexplicabil, am pierdut subit
conexiunea
cu serverul pe care jucam. Pentru a evita
asemenea situaţii, se poate apela la meciurile private
alături de prieteni
, invitaţiile realizându-se exclusiv
prin intermediul Steam.


Duke Nukem Forever

În ciuda inconsistenţelor legate în special de campania sa
single player, Duke Nukem Forever rămâne un titlu care
merită jucat
, măcar pentru a trage anumite concluzii
despre cum NU ar trebui să te întinzi
aproape 15 ani cu procesul de dezvoltare a unui asemenea
joc
. Lăsând la o parte însă „lecţia de istorie”,
multiplayer-ul lui Duke Forever este amuzant şi haotic
într-un sens bun
, reprezentând o schimbare de direcţie
bine venită în comparaţie cu stereotipurile actuale ce
caracterizează genul first person shooter.

Duke Nukem Forever

Părţi pozitive
  • campanie single player variată
  • arsenal clasic, caracteristic lui Duke
  • multiplayer neaşteptat de reuşit
  • umor caracterstic lui Duke
Părţi negative
  • nu ceea ce aşteptau fanii lui Duke
  • design inconsistent
  • cu unele excepţii, grafică sub standardele actuale
  • eroul poate purta doar două arme în acelaşi timp