The Witcher 2: Assassins of Kings: încrederea e un lux

| 01.06.2011
The Witcher 2: Assassins of Kings: încrederea e un lux

Din 2007, peisajul action-RPG-urilor s-a îmbogăţit cu un nou
jucător, realizat de un studio polonez anomim până atunci:
The Witcher al celor de la CD Projekt RED. Patru
ani şi o grămadă de experienţă mai târziu,
The Witcher 2: Assassins of Kings
atacă industria cu
un joc care demonstrează că se pot aduna la un loc şi o
poveste imersivă
, şi gameplay de calitate, si
coloană sonoră de excepţie, şi dialoguri
interesante
, plus o tonă de alegeri şi
scene de sex necenzurate.

Acelaşi erou, witcher-ul Geralt of Rivia (un
mercenar-mutant cu puteri fizice şi magice deosebite) se află
alături de regele pe care îl ajută şi în primul joc, de data
aceasta contra unor facţiuni rebele din chiar interiorul regatului
Temeriei. Întrerupt de la activităţi sexuale mult mai interesante,
Geralt se aruncă în luptă, dar va ajunge rapid acuzat că
l-a asasinat pe rege
; de aici, nevoia de a-l găsi pe
adevăratul ucigaş şi, eventual, de a-şi recupera
amintirile
furate de o mică amnezie. Un pretrext banal,
dar care introduce în poveste NPC-uri ce îşi permit sa fie
misterioase, trădătoare
sau prieteni loiali fără să dea
prea multe explicaţii, lăsându-te pe tine, jucătorul, să pui cap la
cap detaliile într- veritabilă aventură de detectiv fantasy.


The Witcher 2: Assassins of Kings

Orice mişcare pe care o faci, orice alegere de dialog are
consecinţe vizibile nu doar asupra derulării
poveştii, ci şi asupra lumii în care evoluezi. De exemplu, la
finalul prologului ai de ales cu cine să ţii, iar o decizie se va
termina în măcel, cealaltă într-un chiolhan de pomină (da,
Geralt în continuare se poate îmbăta). Depinde
doar de tine dacă elfii supravieţuiesc, dacă oamenii vor domina
toate regatele, dacă dwarfii vor fi liberi sau dacă fantome
combatante vor fi trimise să se odihnească în sfârşit. Doar Geralt
decide dacă vânătorii de comori trebuie salvaţi sau nu, dacă
vânzătorul de droguri trebuie alungat din oraş sau te mulţumeşti cu
o mită grasă; orice misiune te pune să alegi, chiar şi
quest-urile secundare au un sens dincolo de evidenta acumulare de
experienţă
: luptele devin mai uşoare pentru că eroul află
slăbiciunile monştrilor şi are ocazia să îi distrugă complet cu
bombe, explozibili sau capcane, totul în virtutea slujbei sale: cea
de ucigaş de monştri (nu de regi).

Puţine critici pot fi aduse liniei narative, poate doar
scurtimea ei – circa 25 de ore, cu un final tăiat
prea din scurt, lăsând loc de continuări, DLC-uri şi add-on-uri.
Unii actori mai dau rateuri la dialoguri, iar
înjurăturile fără perdea s-ar putea să fie deranjante pentru cei
care n-au remarcat rating-ul M(ature 18+) ataşat
jocului
.


The Witcher 2: Assassins of Kings

Într-o combinaţie excelentă cu povestea, grafica vine să
completeze imersiunea în lumea în permanentă schimbare din
Temeria
: păduri întunecate se deschid în luminişuri
scăldate în soare şi sângele lăsat de monştrii ucişi; adâncuri
liniştite ascund secrete tenebroase, mănăstiri abandonate sunt încă
locuite de fantome nedreptăţite, minele dwarfilor sunt bântuite de
creaturi ale întunericului veşnic, iar oraşele sunt imaginea
rasismului şi segregării între oameni, elfi si dwarfi, pe care
jocul nu se ruşinează să le prezinte în toată degradarea lor.

Dincolo de aspectele artistice superlative, există o
serie de critici pe parte tehnică
, minore însă în ceea ce
mă priveşte: unele taste nu pot fi schimbate (ca M şi I pentru
hartă/inventar), nu există invert mouse (introdus abia de proaspăt
lansatul patch), iar sistemul de ţintire este puţin prea
imprecis pentru luptele extrem de mobile şi dificile
. Şi
la sistemul de luptă se poate ridica o sprânceană nedumerită pentru
că a fost mult simplificat înspre hack’n’slash faţă de elementele
tactice din primul Witcher.


The Witcher 2: Assassins of Kings

Totuşi, nu e nici pe departe simplu pentru că Geralt este la
început varză în materie de viaţă şi abilităţi şi două şuturi îi
ajung pentru a muri. Pe măsură însă ce creşti în nivel şi adaugi
abilităţi în arborele generos garnisit, plus înveţi să creezi
poţiuni şi îti îmbunătăţeşti săbiile şi armura, lucrurile devin
ceva mai simple. Oricum, curba dificultăţii nu
iartă
, iar jucătorii mai puţin tactici vor apela rapid la
nivelul Easy de dificultate unde doar luptele cu boşii chiar ridică
probleme.

Assassins of Kings trece la mustaţă pe lângă o notă perfectă.
Dacă sistemul de luptă era puţin mai elevat şi povestea mai lungă
pentru a dezlega toate enigmele narative, am fi avut un 10 pur.
Asta nu înseamnă că nu avem cel mai bun RPG al
anului
, cu o lume ce se mulează după deciziile tale, dar
nu te iartă dacă greşeşti, cu intrigi politice, trădări şi iubiri
neaşteptate, lupte sângeroase şi partide de sex fără perdea grefate
pe un univers fantasy clasic şi în acelaşi timp original. Cam tot
ce şi-ar putea dori un veteran al genului.

The Witcher 2: Assassins of Kings

Părţi pozitive
  • poveste complexă şi realistă
  • alegerile tale fac diferenţa cu adevărat
  • grafică şi coloană sonoră de excepţie
  • lupte tactice şi sistem de abilităţi bine dezvoltat
  • crafting, alchimie, magii
Părţi negative
  • mai scurt şi mai mic decât originalul
  • sistem de luptă prea simplificat
  • mici probleme cu harta şi maparea tastelor
  • curbă de dificultate mare