No Straight Roads Review: uite rock-ul, nu e rock-ul

Autor: Cosmin Aionita | 26.08.2020
No Straight Roads Review: uite rock-ul, nu e rock-ul

Chiar și din postura unui redactor a cărui principală ocupație sunt jocurile video, câteodată apar titluri ce pur și simplu se pierd în mulțime și, de cele mai multe ori, scapă neobservate. Un astfel de joc este No Straight Roads, creație a studioului Metronomik, despre care nu auzisem înainte ca reprezentantul în România al publisher-ului Sold Out să-mi ofere un cod pentru review.

No Straight Roads

Scurta descriere a jocului m-a intrigat însă: în No Straight Roads controlezi membrii unei trupe rock care luptă împotriva muzicii EDM ce a pus stăpânire pe un oraș SF. Și cum muzica rock / metal reprezintă a doua mare pasiune a mea, alături de jocuri, am zis că nu pot rata o asemenea experiență.

Socoteala de acasă…

Iar începutul jocului este promițător: faci cunoștință cu simpaticii Mayday și Zuke, membrii trupei rock Bunk Bed Junction, ce participă la un concurs menit să descopere noile talente muzicale din Vinyl City. Și, deși prestația celor doi este meritorie, Bunk Bed Junction este descalificată pe motiv că ar cânta muzica rock, iar locuitorii orașului nu mai caută așa ceva, doar EDM-ul fiind acum la modă. Supărați din cauza nedreptății traite, Mayday și Zuke pleacă în propria misiune de răzbunare, încercând să doboare toți artiștii EDM din Vinyl City, precum și corporația malefică ce gestionează orașul.

La prima vedere rămâi oarecum impresionat de stilul artistic țipător, dar coerent, din No Straight Roads, de fluența animațiilor și calitatea secvențelor cinematice, dar și de energia actorilor ce-și împrumută vocile personajelor din joc. Treptat însă, pe măsură ce parcurgi povestea lui Mayday și Zuke, realizezi cât de limitat este jocul, de fapt, iar gustul lăsat devine din ce în ce mai amar.

No Straight Roads

Grosul gameplay-ului din No Straight Roads se rezumă la câteva bătălii împotriva unor boși, care, deși impresionante din punct de vedere vizual, propun niste mecanici de joc neintuitive, repetitive și insuficient testate. De altfel, parcă și producătorii au constatat aceste neajunsuri undeva pe parcursul procesului de dezvoltare și au implementat un sistem prin intermediul căruia, chiar dacă ai murit, poți continua fix din același moment, singura repercusiune fiind diminuarea scorului final obținut la sfârșitul misiunii.

De pe la al doilea boss încolo, deja mergi pe pilot automat și nu-ți mai pasă de upgrade-urile sau skill-urile pe care cei doi eroi le pot dobândi pe parcursul aventurii lor. Toate acestea pot fi echipate între misiuni, în baza de operațiuni pe care Bunk Bed Junction a improvizat-o în rețeaua de canalizare din Vinyl City. Tot în această ascunzătoare poți admira recompensele obținute de la boșii învinși sau poți afla detalii despre următorul adversar.

Pe lângă partea de luptă efectivă, cei doi au ocazia să descopere orașul, sector cu sector, și să strângă qwasa (rezerve de energie generate de muzică), cu ajutorul cărora pot restaura electricitatea în anumite zone din oraș. Această porțiune din No Straight Roads este abordată în stilul unui platformer 3D, cu un nivel de dificultate apropiat de zero. Tot în aceste segmente de joc “pacifiste” faci cunoștință cu câțiva dintre locuitorii din Vinyl City, dintre care unii pot fi recrutați printre fanii trupei din canalizare. Restaurând electricitatea și învingând artiștii rivali obții fani, iar, în funcție de numărul acestora, poți debloca abilități noi pentru Mayday și Zuke.

No Straight Roads

…și cea din târg

Treceam mai usor peste gameplay-ul superficial dacă povestea din No Straight Roads justifica acest efort. Din păcate, nu este cazul. Secvențele cinematice sunt, într-adevăr, bine realizate, însă mesajul acestora, replicile personajelor și, în general, tot scenariul sunt foarte, foarte slabe din punct de vedere calitativ. Pe la al treilea boss deja începi să dai ochii peste cap și să te întrebi de ce atâta vorbăraie inutilă într-un asemenea joc simplu.

Iar replicile personajelor, deși rostite energetic, trădează lipsa de experiență a unora dintre actori, interpretările fiind câteodată total nepotrivite situației pe care povestea încearcă să o relateze. De asemenea, deși actorii încearcă să fie cât mai credibili, modul în care rostesc anumite cuvinte trădează lipsa de experiență și faptul că unii nu sunt vorbitori nativi de limba engleză.

No Straight Roads

Poate cea mai mare insultă pe care No Straight Roads o aduce, mai ales în condițiile în care prezintă aventurile unei trupe rock în lupta lor împotriva muzicii electronice, este lipsa aproape totală a muzicii rock din acest joc! Nu exagerez: singurele momente când am putut asculta niște acorduri rock sunt în meniul principal și pe fundalul listei de credits de la sfârșitul jocului. În rest, cu greu auzi o chitară electrică pe coloana sonoră a unui joc teoretic dedicat salvării muzicii rock…

Din fericire, această sesiune prelungită de (sub)mediocritate nu durează foarte mult, contorul in-game afișând puțin sub 5 ore de joc efectiv atunci când povestea din No Straight Roads s-a încheiat și pe ecran “curgeau” numele producătorilor. Cine e masochist poate reveni să încerce “remixuri” ale luptelor cu boșii, să găsească toate obiectele colecționabile sau să experimenteze întreaga aventură în mod co-op (poți opta pentru această variantă fie când începi o sesiune nouă de joc, fie când încarci o salvare deja existentă).

No Straight Roads

Pe lângă stilul artistic decent, poate unul dintre singurele alte aspecte pozitive din No Straight Roads este reprezentat de latura sa tehnică: jocul celor de la Metronomik folosește Unreal Engine, arată chiar bine pe alocuri și menține un framerate constant de 60fps, în mare parte, chiar și pe console (am testat versiunea pentru PS4).

Cu o floare nu se face însă primăvară, No Straight Roads fiind unul dintre cele mai dezamăgitoare titluri pe care am avut ocazia să le încerc în 2020. Și nu neapărat din cauza gameplay-ul limitat și nefinisat, ci mai ales din vina scenariului pueril, a dialogurilor interminabile, anapoda interpretate, și a unei coloane sonore de-a dreptul jignitoare pentru un joc care, chipurile, s-ar adresa iubitorilor de muzică rock.

No Straight Roads
Părţi pozitive
  • premisa poveștii și personajele simpatice
  • stilul artistic meritoriu
  • grafica nu este rea, iar performanța nu dezamăgește
Părţi negative
  • restul poveștii
  • scenariu slab și lipsit de consistență
  • dialoguri interpretate energetic, dar stângaci
  • unde e muzica rock promisă?
  • gameplay simplistic, cu mecanici nefinisate și insuficient testate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *